În ultimele 12 luni, aproximativ 19.000 de oameni și-au pierdut locurile de muncă în România prin restructurări. Aproximativ 10.000 din industria auto (Leoni restructurează în Arad și Bihor, Adient închide fabrica din Ploiești cu 1.000 angajați, Dacia pregătește plecări voluntare pentru până la 900 de oameni, Preh Ghimbav taie o treime din personal, Forvia continuă un plan de reduceri care se întinde până în 2027), circa 3.000 din IT (Oracle, Amazon Iași, Microsoft România, Bitdefender), restul din banking, mobilă, construcții, comerț.
OMV Petrom desființează 1.000 de posturi până în 2027. Combinatul siderurgic de la Galați e în pragul falimentului. Azomureș trimite 600 de oameni în șomaj tehnic. Profiturile producătorilor auto germani au scăzut cu 76% în trimestrul trei din 2025, iar undele de șoc se simt direct în fabricile românești de componente.
Detaliul pe care presa economică îl menționează în trecere, fără să-l dezvolte este că majoritatea companiilor care concediază au rezultate financiare stabile sau chiar record. Amazon raportează venituri masive în timp ce elimină mii de oameni din operațiuni. Salesforce a tăiat 4.000 de roluri de suport pentru că un sistem AI le rezolvă tichetele. Microsoft declară oficial că inteligența artificială ajută compania să economisească din costurile cu forța de muncă. Ecuația s-a schimbat: aceleași venituri (sau mai mari) cu mai puțini oameni. Iar asta e partea vizibilă, partea software, cea cu care ne-am obișnuit deja.
Tesla, Figure AI, Apptronik și Agility Robotics comercializează deja roboți umanoizi cu AI integrat, iar Bank of America Securities estimează că prețul de producție al unui robot umanoid va scădea la circa 17.000 de dolari până în 2030 (estimare confirmată de trei producători chinezi care vorbesc de o înjumătățire a costurilor poate chiar mai rapidă). Goldman Sachs estimează peste 250.000 de unități produse până în 2030, peste un milion anual în a doua jumătate a deceniului următor.
Dacă punem cifrele una lângă alta vedem cum costul total al unui angajat cu salariul mediu brut din România (circa 9.350 lei lunar, cu contribuțiile angajatorului incluse) depășește 22.000 de euro pe an în timp ce un robot umanoid la 17.000 de dolari costă mai puțin decât salariul pe un an. Și poate lucra în trei schimburi fără costuri suplimentare și nu are nevoie de concediu, de training recurent sau de management direct (asta acoperă și inflația). Diverse corporații experimentează cu această forță de muncă, și. deși nu înlocuiesc acum sute de mii de oameni, tot schimbă calculul economic al angajării pe un orizont de 5-10 ani, în special în manufacturing, logistică și warehousing, adică exact în zonele unde România furnizează forță de muncă pentru lanțurile europene de producție.
Din ambele direcții (software-ul care reduce echipele de birou, hardware-ul care va reduce echipele din fabrici), se conturează o dinamică care face ca o parte din oamenii de care organizațiile mari nu mai au nevoie să își deschidă firme, iar cumva datele din România par să arate că deja se întâmplă asta.
Ronald Coase a explicat încă din 1937 (și a primit premiul Nobel în 1991 pentru asta) că firmele există pentru că ”tranzacțiile pe piață” costă: să cauți pe cineva, să negociezi un contract, să verifici calitatea, să te asiguri că respectă termenele, toate consumă timp și bani, iar la un moment dat devine mai ieftin să angajezi pe cineva și să-i spui ce să facă decât să cumperi de pe piață de fiecare dată.
Dar firmele nu cresc la infinit, pentru că pe măsură ce adaugi oameni, coordonarea internă devine tot mai scumpă (straturi de management, birocrație, decizii care durează săptămâni în loc de ore). Dimensiunea unei firme e punctul de echilibru între cele două forțe. Iar conglomeratele cu sute de mii de angajați nu au depășit acest plafon natural, ci l-au ocolit: sunt de fapt colecții de firme (divizii, subsidiare, unități de business), fiecare operând la propria dimensiune optimă, iar când o depășesc se reorganizează, se scindează sau se restructurează (exact ceea ce vedem des în industria auto și în tech).
AI-ul și automatizarea mișcă ambele forțe simultan. Reduc costurile de tranzacționare (e mai ușor să găsești un contractor pe o platformă, să evaluezi un portofoliu, să monitorizezi o livrare), dar reduc și costurile de organizare internă (un manager cu instrumente AI coordonează ce coordonau înainte trei manageri, un inginer cu GitHub Copilot scrie cât scriau doi).
Efectul combinat al celor două forțe e că firmele mari devin productive cu echipe mai mici, firmele mici devin viabile în zone unde înainte aveai nevoie de anvergură organizațională, iar din ambele direcții, rezultatul net e un surplus de oameni competenți care ies din corporații și intră pe piață pe cont propriu.
Nassim Taleb, în Antifragile (2012), argumentează că sistemele descentralizate (ecosisteme de firme mici, freelanceri, microîntreprinderi) sunt structural mai adaptabile la șocuri decât cele centralizate. Erorile distribuite pe tot sistemul contribuie la antifragilitate (fiecare eșec individual produce informație din care alții învață), pe când erorile concentrate într-un singur punct produc efecte de cascadă.
Argumentul e elegant, dar vine cu o nuanță pe care entuziaștii antreprenoriatului o trec de obicei cu vederea: antifragilitatea funcționează la nivel de sistem, nu la nivel individual. Fiecare firmă mică e fragilă. Taleb spune explicit că antreprenoriatul funcționează tocmai pentru că rata de eșec e mare, fragilitatea individuală a fiecărui antreprenor generând antifragilitatea colectivă a ecosistemului. Ceea ce înseamnă că "golden age-ul firmelor mici" va fi, din perspectiva fiecărui fondator în parte, un golden age al competiției, al marjelor mici și al eșecului, cu câțiva câștigători foarte vizibili care vor masca realitatea statistică a majorității.
În primele 8 luni din 2025, România a înregistrat peste 96.000 de noi business-uri, cu aproape 16.000 mai multe decât în aceeași perioadă a anului trecut, iar între iunie și august s-au înființat cele mai multe SRL-uri noi din ultimii 35 de ani. Înregistrările de PFA-uri au bătut orice record anterior.
Cifrele sunt spectaculoase. Profilul a ce se înregistrează, mai puțin. Motorul principal al exploziei de PFA-uri din 2025 a fost sectorul Transport și Depozitare (aproape 25.000 de entități noi), unde creșterea de 60% vine din platformele de ride-sharing și livrări (Uber, Bolt, Glovo, Wolt): șoferi și curieri care s-au autorizat individual sub presiunea fiscalizării. O altă parte semnificativă vine din modificările legislative care au făcut microîntreprinderile mai puțin atractive (scăderea plafonului, majorarea impozitului pe dividende la 16% din 2026), ceea ce a determinat mulți profesioniști să migreze spre PFA.
O parte semnificativă din boomul antreprenorial din România e deci antreprenoriat din necesitate sau din optimizare fiscală. Oameni care au trecut de la un raport de angajare la un PFA care facturează aceleiași categorii de clienți, adesea în aceleași condiții, fără un model de venituri diferit de cel pe care îl cunoșteau ca angajați. Devin freelanceri cu firmă. Și pentru că singurul instrument de competiție pe care îl cunosc din experiența anterioară e disponibilitatea și tariful orar, vor concura pe preț.
Industria românească de IT s-a construit pe o premisă care a funcționat două decenii: organizații mari din Vest au nevoie de oameni pentru a fi productive, iar România furnizează acei oameni la un cost competitiv. Dacă acele organizații devin productive cu mai puțini oameni, cererea de outsourcing se reconfigurează treptat: echipe mai mici, angajamente mai scurte, așteptări mai mari de livrare de rezultat (nu de ore), toleranță mai mică pentru overhead-ul de management pe care un furnizor de outsourcing îl adaugă implicit în orice rată zilnică.
Simultan, disponibilizările din IT pun pe piață profesioniști competenți care își deschid PFA-uri și SRL-uri și care intră în competiție directă cu firmele existente. Unii au relații stabilite cu foștii lor clienți. Unii pot factura mai puțin pentru că nu au overhead. Modelul clasic de body shopping (vânzare de timp la cost competitiv) intră în compresie din ambele direcții: de sus, prin clienți care cer rezultat în loc de ore, și de jos, prin foști angajați care vând aceleași ore mai ieftin.
Epoca de aur a firmelor mici din IT va fi, paradoxal, o epocă a compresiei de marjă. Și totuși, unele firme vor prospera în ea, pentru motivul că au construit din prima zi ceva care le face greu de înlocuit: un model de pricing legat de rezultat, un produs propriu complementar serviciului, o structură de venituri care aliniază interesele furnizorului cu cele ale clientului, ceva care ancorează relația în altceva decât costul comparabil linie cu linie.
